Determină data limită până la care poți recupera în instanță o creanță (facturi neplătite, împrumuturi, datorii contractuale), pornind de la data scadenței și eventualele evenimente de întrerupere a termenului.

După împlinirea termenului de prescripție, debitorul poate invoca acest lucru în instanță, iar creditorul pierde dreptul de a mai obține executarea silită a creanței (dreptul material rămâne, dar nu mai poate fi impus). Recunoașterea datoriei de către debitor (o plată parțială, o promisiune scrisă) sau introducerea unei cereri de chemare în judecată întrerup termenul, care începe să curgă din nou de la acel moment.
O factură scadentă la 15 ianuarie 2023, fără niciun eveniment de întrerupere, se prescrie la 15 ianuarie 2026. Dacă debitorul a făcut o plată parțială la 1 iunie 2024 (recunoaștere a datoriei), termenul repornește de la zero din acea dată, iar noua limită devine 1 iunie 2027. Fiecare nouă recunoaștere sau acțiune în instanță resetează din nou numărătoarea, motiv pentru care creditorii diligenți urmăresc atent orice contact cu debitorul care ar putea servi drept dovadă de recunoaștere.
O plată parțială, o cerere de reeșalonare sau orice act al debitorului care confirmă existența datoriei repornește termenul de la zero, din momentul recunoașterii.
Introducerea unei cereri de chemare în judecată sau a unei cereri de ordonanță de plată întrerupe termenul, indiferent de rezultatul final al procesului.
Spre deosebire de întrerupere, suspendarea oprește temporar curgerea termenului (fără să-l reseteze), iar la încetarea cauzei, termenul continuă de unde a rămas.
Termenul general de 3 ani se aplică majorității creanțelor civile și comerciale, dar legea prevede și termene speciale, mai scurte sau mai lungi, pentru situații particulare: de exemplu, acțiunile privind viciile ascunse la construcții pot avea termene proprii, iar unele creanțe rezultate din contracte de asigurare sau transport au reglementări distincte. Când o creanță se încadrează într-o categorie specială, verifică întotdeauna dacă se aplică termenul general de 3 ani sau un termen specific prevăzut de legea aplicabilă acelui tip de raport juridic.
O factură scadentă la 10 martie 2022 ar urma să se prescrie la 10 martie 2025. Dacă între 10 martie 2023 și 10 septembrie 2023 (6 luni) a existat o cauză de suspendare recunoscută de lege, de exemplu negocieri directe documentate între părți privind eșalonarea datoriei, termenul se oprește pe durata acelor 6 luni și reia curgerea din 10 septembrie 2023, de unde rămăsese. Noua dată limită devine 10 septembrie 2025, adică termenul inițial de 3 ani plus exact durata suspendării. Diferența față de întrerupere este esențială: suspendarea păstrează timpul scurs înainte de cauza suspensivă, în timp ce întreruperea îl șterge complet și repornește numărătoarea de la zero.
Termenul curge de la data la care creanța devine exigibilă (scadența), nu de la data emiterii facturii; cele două pot diferi cu zile sau săptămâni, iar eroarea mută greșit toată numărătoarea.
O simplă discuție verbală, fără dovadă scrisă, nu poate fi invocată ulterior ca întrerupere; doar recunoașterile documentate (plăți parțiale, corespondență scrisă, acte semnate) au valoare probatorie în instanță.
Introducerea acțiunii cu puțin timp înainte de împlinirea termenului lasă loc de erori de calcul; creditorii prudenți acționează cu marjă de siguranță de câteva luni înainte de data limită estimată.
Prescripția nu este constatată automat de instanță, ci trebuie invocată expres de debitor, ca apărare, în cadrul procesului. Dacă debitorul nu invocă prescripția, instanța poate analiza în continuare fondul cauzei ca și cum termenul nu s-ar fi împlinit. Din perspectiva creditorului, chiar și după împlinirea termenului, o recunoaștere voluntară a datoriei de către debitor (o plată, o promisiune scrisă) poate reactiva discuția, deși din punct de vedere strict juridic dreptul la acțiune rămâne prescris dacă apărarea este ridicată corect în instanță.
La creanțele plătibile în rate (un contract de furnizare cu facturare lunară, de exemplu), fiecare rată neplătită are propriul termen de prescripție, calculat de la scadența ei individuală, nu de la data primei sau ultimei rate din contract. Practic, un contract cu 12 rate lunare neplătite generează 12 termene de prescripție distincte, decalate cu câte o lună între ele, iar creditorul poate pierde dreptul de a recupera ratele mai vechi în timp ce rămâne încă în termen pentru cele mai recente, dacă nu a acționat constant pentru fiecare scadență în parte.